Pasim cu filamentele noastre sensibile care inghit cu lacomie din trecut si viitor si toate lucrurile se dizolva in muzica si amaraciune.Nu exista hotar precis intre bucurie si tristete.Se topesc una in alta, asa cum veghea noastra se scufunda in vis si somn. Dimineata ne trezim ca o fiinta unica, iar noaptea plonjam intr-un ocean, ne inecam,tinandu-ne strans de stele si de zbuciumul zilei.
Prin 2004 ascultam un barbat ce-mi citea din jurnalul uinui toxicoman.
Radea atat de tare incat abia putea sa citeasca.
Doua fenomene total separate:o femeie sub actiunea luminalului, atat de incordata incat picioarele ii atarnau peste pervaz, iar jumatatea superioara a trupului ii era cuprinsa de extaz si un barbat stand si razand ca un nebun pentru ca nu intelegea.
Pana aici nimic nou, nimic etern, nimic absolut.Stie oare cineva daca visul supravietuieste trupului dupa ce acesta a fost ingropat?Umblam pe strazi cu o suta de picioare si cu o suta de ochi, cu antene paroase ce prind cea mai mica urma sau amintire a trecutului, dar inaintea privirii noastre, intotdeauna imaginea trupului.Un trup ce sufera nesfarsite transformari.
Dar pana cand mai iesim din pantec cu brate si picioare, si cata vreme deasupra noastra exista stele care ne iau mintile, si sub picioare, iarba care ne odihneste mirarea, tot ata va dainui si acest trup, ca ecou al tuturor refrenelor pe care i le-am canta.Visul...?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu